vineri, 10 august 2012

Eroii nu mor niciodata!


Bunicul meu a disparut in `44. Bunica, care avea atunci 27 de ani si 4 copii, a sperat pana in ultima ei clipa ca bunicu` se va intoarce, asa cum se intampla din cand in cand in satele vecine, prin anii 70. Am vazut-o de multe ori cu ochii inlacrimati, cu privirea pierduta la orizont, cautand indelung un chip pe care mi-l arata mereu in poze. 
Imi amintesc o povestioara spusa de un batran in iarna (2012). Se afla intr-o noapte pe linia frontului si, la un moment dat, ii apare in fata un soldat neamt. Stateau fata in fata, cu pustile indreptate unul catre celalalt. Pentru o fractiune de secunda isi aminteste sfatul parintesc primit la plecare pe front: "Esti crestin fiule! Nu omora oameni, trage si tu aiurea!". Atunci indrepta arma in sus si a tras. Neamtul, speriat, la fel. In urmatoarele momente un obuz i-a secerat pe amandoi. S-au recunoscut la spital si s-au imbratisat. Au tinut legatura pana in urma cu cativa ani, cand neamtul n-am mai raspuns la scrisori. Imi pare rau ca nu pot descrie emotia de pe fata batranelului cand imi povestea asta. Ii jucau ochii in lacrimi si spunea ca, daca ar mai fi in aceiasi situatie, ar face la fel. 

„ AM PLECAT SĂ APĂR GLIA, SĂ FAC MARE ROMÂNIA!”

"Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, și a crescut în special după anul 1943.
Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română chiar și după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie . Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră nicioadată declarați cetățeni sovietici. În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea fiviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic.
În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români."



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu